Alexandra Pașca

Cersetori la poarta sufletului

Despre devenirea de a fi fericită

M-am întrebat de atâtea ori cine sunt și de ce. Din ce am devenit ce sunt acum și încotro îmi mai poarta viața, sufletul.

Îmi aduc aminte că mereu am avut eu așa impresia că fericirea e doar ceea ce rămâne. Nu țin minte să fi jurat vreodată că-s un om fericit, dar cea pe care o numim fericire nu poarta haine scumpe și nici cravata. Nu coboară dintr-o mașină și nici n-are în mana cheia unei vile. Am fost și sunt sigura de asta. Am eu presimțirea că fericirea are doi ochi blânzi și umezi care nu stiu să se prefacă. Căinii, ei sunt fericirea cea mai mare a unui om lăsat de oameni. A unui om care se teme de singurătate. Mi-e teama să n-am ce iubi ori ce strânge în brațe. Oamenii pleacă întotdeauna, căinii rămân pentru totdeauna. Să mă știu în siguranță, mi-o repet mereu: Am văzut om părăsit de alt om dar n-am văzut om părăsit de câine. Nu, n-am să rămân niciodată singura pe lume. În dragostea adevărată și-n oameni nu mai cred. Probabil m-au speriat cei care-mi jurau eternitatea la apus și-mi plecau la primul răsărit. Cei care au fugit când au văzut cât de mult îi pot iubi. Unii nici nu s-au mai întors iar alții au făcut-o prea tărziu, când deja eram vindecata și puteam să jur că n-am plâns niciodată, că și cum viață nu m-ar fi lovit niciodată.

Am fost cândva micuță și-mi purtam ghiozdanul la fel cum îmi port acum grijile. Singura. În brațe aveam un cățeluș găsit sub un pod. Murdar de oameni rai dar era atât de curat în suflet. Mici eram amândoi în schimb eu aveam părinți și casa, el nu. Fără să stau pe gânduri am decis să împart totul cu cel ce avea să-mi devina cel mai bun prieten. Nu uit cum mă trezea tati noaptea să ies afara: „Du-te la el că plânge, dacă l-ai adus”. Atunci mi-am dat seama ce vreau să mă fac când o să fiu mare. Ceva, orice, doar să fiu acolo când cineva plânge. Să șterg lacrima ori s-o las să curgă, căci sunt doua tipuri de durere, una care te doboară și una care te face mai puternic. Am crescut cu „du-te la el, că plânge” și am trăit să văd cum îmi rade apoi o viață.
Am fost și sunt dependenta de iubire. Nu m-am născut să fiu al nimănui. Nu pot să trec prin viață fără să iubesc, altfel, degeaba aș mai purta suflet.
Om cu, câine. Asta am vrut să mă fac când o să fiu mare. Asta am ajuns. Asta rămân.

Rămânem împreună și pentru totdeauna, cerșetori la poarta sufletului.