Alexandra Pașca

Cersetori la poarta sufletului

Buna, sunt Alexandra Pasca, am 24 de ani si o carte.

Am avut de dat, probabil, cel mai sincer interviu din viata mea. Un ziar local si o emisiune tv au vrut sa stie care-s fricile mele cele mai mari, ce nu v-am spus niciodata ? Ei strang material pentru lansarea cartii. Cine-i autoarea si cum a venit cartea pe lume ? Cine-s eu cu adevarat si n-am vrut sa stiti voi niciodata ?

Un om. M-am numit candva o za din lant caci imi placea sa cred ca am unit mereu ceva. Sunt si sprijin si povara.
V-am lasat sa credeti ca sunt fericita, poate ca nu mi-a pasat ca va mint pe voi, dar a durut sa ma mint pe mine si nu o sa am niciodata dovezi cat de tare doare, dar o sa-mi aduc aminte si-i destul.
Ma imbrac mereu cu rosu cand mi-e dor de iubire si nimeni n-a inteles niciodata asta.
V-am multumit de atatea ori plangand cand imi scriati ca va bucurati de fericirea mea, ca-s bine, ca va scriu. Erati bucurosi si imi scriati in fiecare dimineata ca v-ati trezit sa ma cititi. N-am stiut sa ma bucur alaturi de voi ,n-am stiut niciodata ce castele minunate ies din ruine si mi-am lasat sufletul sa se darame.Erati bucurosi, eu nu. Am ascuns asta si totusi, imi doream atat de mult sa se afle.

Casa mea

Am incercat cum am putut sa va tin langa mine, am renuntat sa-mi scriu visele neimplinite si am continuat cu povesti despre animale, alea va plac voua cel mai mult. Va multumesc. Tot ce voi indragiti, e cu totul sufletul meu. Ei sunt sufletul meu. M-am refugiat in caini si-n scris, sunt singurele lucruri care imi mai ofera fericire. Si voi. Atat mai am.

Povestind de mine, imi aduc aminte de mami. Lucra la placintarie si mai avea inca 3-4 locuri de munca pe langa. Facea curatenie in casele oamenilor bogati , sa am si eu ce toti copiii au. Tot n-aveam. Eram mica si nu stiam ce-s alea valori, averile stiam ca-s doar in bani. Ma comparam mereu cu un copil ce avea mai multe lucruri decat mine si niciodata nu m-am uitat la cel care n-avea mama si eu aveam.

Acum, a venit randul meu sa ofer. Cainii mei nu au patuturi scumpe si ce au alti caini, dar ei au un om, asa cum si eu am o mama, caci sunt atatia copii fara mame si atatia caini fara oameni. A trebuit sa cresc sa stiu ce-i aia bogatie. Nu-i cheia unei masini de lux si nici o scumpa bijuterie. Sa ai cine sa te astepte acasa, fie el si un catel, asta-i cu adevarat valoarea.

Sunt un om cu multi caini. Sunt prietenul lor cel mai bun si-s viata lor toata. Si umar le sunt si mana calda in toiul iernii. Sunt sursa lor de hrana. Trebuie sa fac bani de boabe.
Imi stergeam machiajul, imi prindeam parul, aruncam pantofii si sacoul si imi luam cel mai comod tricou. Plecam la gara in fiecare dimineata la 7:10. De luni pana vineri. La 7:20 urcam in tren. La 8:00 il schimbam cu un autobus. Ajungeam in locul care-mi oferea bani de boabe. Imi luam produsele de curatenie si incepeam, sa las curat pe unde trec, caci nu se stie niciodata cine calca pe urmele mele. Da, eram femeie de serviciu. Faceam curat in case mobile, un fel de rulote dar mai mari, cu 2-3 dormitoare, bucatarie , living si cate doua bai. Case carora poti sa le schimbi cand vrei tu curtea. Poti sa te muti , sa pleci fara sa te mai intorci. Sa faci ce face si melcul viata lui toata, sa-ti porti casa.
Fiecare casuta are o poveste, fiecare perdea te duce intr-un basm. Daca stii sa asculti linistea si sa privesti atent, aproape ca-ti dai seama ce om a stat pe canapea cu privirea fixa in televizor ori ce copil si-a uitat ursuletul in dulap , ori poate asa vrut el sa-i arate lumea,din sertar si o casa ce vine mereu dupa tine.

Nu mi-era greu, rusine nici atat. Faceam curat si in birouri si-n locul in care oamenii isi beau cafeaua. Stergeam si usi si geamuri. Si mai aveam timp si sa rad iar cand ajungeam acasa, in sfarsit, puteam sa fiu fericita. Aveam cine sa ma astepte la poarta, cei pentru care plecam in fiecare dimineata, sa fac bani de boabe.

Acum sunt acasa si lucrez intens pentru carte, s-o vand si sa fac bani de boabe. Pentru cainii mei, ai tai si-ai nimanui. N-am regrete, doar imi doresc să mă întorc mereu în timp, doar să mai iubesc. Anotimpurile, cainii si visele. Si oamenii. Nu pentru ca pana atunci nu i-as fi iubit , dar cred ca as fi putut mai mult sau poate ca as fi vrut mai frumos. Poate as fi vrut mai altfel. Pana atunci las visele neschimbate, cerul si lumea. Am sa ma intorc mereu in timp, sa iubesc mai mult asa cum din motive necunoscute n-am facut-o cand as fi putut.

Sunt Alexandra Pasca, am 24 ani si o carte, una care se afla in lume datorita voua. Atat.